Turul brichetei ruginite Zippo

1995/1996

Partea a-II-a

de Tab Gilbert

 

A mai trecut o zi. Mă aflu într-un Pho Com cu noul meu prieten. După ce mă alăturasem acestui grup de oameni "mai speciali", eram acceptat într-o anumită măsură peste tot.

Am scăpat în sfârşit de copii la postul de poliţie, prefăcându-mă că m-am rătăcit. Ca prin minune s-au făcut nevăzuţi. Şi vorbind de minuni, îmi pare tare rău că nu am luat cu mine o cărţulie cu trucuri simple. Fac câteva scamatorii, scot ghidul turistic şi harta şi cu asta am încheiat conversaţia. Ieri cineva a insistat să folosească o ruletă ca să-mi măsoare bocancii. Am luat-o şi i-am arătat cât de înalt sunt, iar femeile au fost încântate.

Am călătorit mult cu barca. Nu aveai de ales, ajungeai la capătul drumului şi trebuia sa iei o barcă. Într-un sat, acum câteva zile, am fost “forţat” să-l vizitez pe cel mai în vârstă locuitor, înţeleptul satului. Acesta a scos o sticlă plină cu broaşte, şerpi şi şopârle murate. Casa şi curtea s-au umplut de oameni, când i-am indicat pe hartă punctul minuscul în care ne aflam. Am băut împreună un lichid care avea gust de gin amestecat cu o aromă de baligă de bivol de apă. Apoi a scos delicatesele, un borcan cu tot felul de vietăţi necunoscute mie amestecate cu insecte. Mi-a oferit o cană cu un lichid ce semăna a sânge proaspăt. Am luat o gură şi de-abia m-am abţinut să nu vomit pe hainele lui. În schimbul scurtei călătorii cu barca de bambus înapoi la drumul principal, mi-a cerut un dolar şi cincizeci de cenţi, aşa că i-am dat 5 000 de dongi (cam cincizeci de cenţi) şi am bătut palma.

Acum, când scriu, la fiecare 30 de secunde apare cineva necunoscut (nu există un loc în care poţi fi singur aici) şi m-am cam săturat. Este gălăgie tot timpul. Câinii care dorm toată ziua, prind viaţă noaptea. Aerul este destul de greu de respirat şi îmi curge nasul tot timpul.

Războiul lor s-a terminat. Jumătate din populaţie s-a născut după marele eveniment american. Au mai rămas puţine urme care amintesc de acea perioadă, cum ar fi iazurile rotunde (cratere de bombe) şi cazematele de lângă poduri. Hanoiul are străzi frumoase străjuite de copaci, dar, cum am mai spus, circulaţia este teribilă. Se pare că oraşul Ho Chi Min se prezintă şi mai rău din acest punct de vedere.

Ştii precis că nu te afli în Kansas când auzi fâşâitul uşor al pălăriilor de bambus lovindu-se una de cealaltă în piaţa aglomerată. Femeile cântă pe câmpurile cultivate cu orez. Ghidul meu turistic este inutil, deoarece în fiecare zi se schimbă ceva. Un spaniol mi-a spus că toate hotelurile îţi reţin paşaportul pe durata şederii, deci a trebuit să-l predau. Invitaţia la ceai cu antetul ambasadei finlandeze scrisă de mână mi-a fost de folos, de aceea documentele de identitate pe care le-am completat zilnic au inclus toate Ambasada Finlandei ca sponsor.

O mulţime nouă mă înconjoară, de aceea cred că o să scot harta din nou şi o s-o pornesc spre sud.

Dong Ha fosta DMZ (zonă demilitarizată) este situată pe paralela 17. Numele este mai interesant decât locul în sine. De fapt, este un oraş semi-industrial cu 200 000 - 500 000 de locuitori. Este greu să dai o cifră exactă. Aici, am întâlnit un vietnamez mai în vârstă care vorbea ceva engleză. Mi-a spus că nişte americani au venit să-l vadă, dar bătrânul vietnamez nu i-a recunoscut şi nu a părut deloc impresionat. Majoritatea americanilor care au fost aici în timpul războiului, se întorc ca turişti în grupuri organizate, vizitează câteva puncte turistice, uneori găsesc pe cineva cunoscut şi apoi pleacă.

Ka San, o altă zonă demilitarizată, a păstrat o grămadă de roci care a fost folosită ca observator în timpul războiului. Ka San dispare însă rapid. În curând nu vor mai rămâne decât fabricile de cafea, deoarece în această regiune încă se crede că poţi face bani buni din vânzarea cafelei.

Hu Way este străvechiul Oraş Imperial care a făcut parte din tactica de diversiune în timpul Ofensivei Tet. De fapt sunt două oraşe. Oraşul vechi se află pe un mal al râului, iar oraşul modern pe celălalt mal. Este unul dintre cele mai frumoase oraşe pe care l-am vizitat vreodată. Unit de un pod, oraşul arborează drapelul vietnamez, unul dintre cele mai mari drapele pe care le-am văzut. În oraşul vechi, în jurul zidului, este un şanţ cu apă. Trebuie să plăteşti o taxă pentru a vizita anumite cartiere ale oraşului, iar banii încasaţi sunt folosiţi pentru reconstruirea şi restaurarea grădinilor şi clădirilor, nu pentru a căptuşi buzunarele cuiva.

Sunt multe biblioteci şi iazuri.

Am vizitat Drumul lui Ho Chi Min, care este mai mult un simbol decît un drum. Vietnamezii obişnuiau să vină cu bărcile în josul râului ca să aducă provizii şi se ascundeau în tunele în timpul zilei. Am vizitat câteva din aceste tunele, mici şi al naibii de fierbinţi.

Traversând munţii spre Da Nang am întâlnit un englez care convinsese pe un turist german să fie supusul său. Neamţul îl slujea pe englez. Era hilar. Relaţia dintre ei era complet simbiotică, unul din acele lucruri bizare pe care le întâlneşti uneori între turişti în călătorii lungi. Ajuns aici, m-am alăturat unui grup de călători pentru a lua un camion care urma să ne transporte peste munţi. Ne-am oprit să bem o cafea la trecătoare unde ne-am folosit dibăcia pentru a renegocia preţul acesteia.

În Da Nang, împreună cu un cuplu canadian, am închiriat o maşină chiar de pe stradă ca să ne ducă la Muntele de marmură. Pe drum, ne-am oprit să consultăm ghidul turistic Lonely Planet. Văzându-ne, un grup de fete au început să râdă repetând mereu "256, 256". Şi la naiba, chiar la pagina 256 se găsea harta cu Muntele de marmură. Deci, ghidul nu era complet inutil.

Spre deosebire de Oraşul Imperial, locul acesta devine treptat o cursă pentru turişti. Poţi vedea aici peşteri, grote şi statui ale lui Buda. Statuile noi sunt prevăzute cu plăci metalice. Erau o mulţime de nimicuri de vânzare, dar nu am găsit nimic interesant. Două fete localnice s-au ţinut după mine încontinuu strigâng "Hagi Tudose, Hagi Tudose”. Le-am răspuns: _ Nu. Voi sunteţi Hagi Tudose. Eu sunt american.

Apoi, am vizitat Hoi An, un sat pescăresc situat atât aproape de râu cât şi de ţărmul oceanului care îmi amintea de insulele Caraibilor. Aş dori să-l vizitez din nou. Este foarte izolat. Aici am întâlnit un vietnamez invalid de pe urma războiului care îi ura pe comunişti.

Am luat un microbuz până la Quinhon într-o proverbială călătorie spre iad. Şoferul era furios că a trebuit să facă călătoria doar pentru un pasager, aşa că am zburat pe autostrada 1 care aici are mai mult sau mai puţin o singură bandă. Biciclete, căruţe trase de bivoli de apă, autobuze, camioane, etc., se străduiesc să găsească un culoar de circulaţie. Am oprit să luăm câţiva vietnamezi şi până şi aceştia s-au speriat.

Am traversat Central Highlands cu dealurile sale domoale şi am ajuns la Da Lot, ultimul meu loc de popas înainte de Ho Chi Min. Aici, în sfârşit, am reuşit să încolţesc un vietnamez ca să-i pun o întrebare pe care am evitat-o tot timpul cât am călătorit spre sud. Da Lot este o staţiune montană în care în timpul războiului nu s-a dat nici o luptă conform unui acord al ambelor părţi. Bao Bia, ultimul împărat al Vietnamului, încă mai are un palat aici, deşi reşedinţa sa permanentî se află în Franţa. Gara este construită în stil european. Am găsit o cameră pentru 4 dolari, cu apă caldă, balcon, lenjerie curată şi plapumă. Am mâncat o porţie mare de supă de conopidă, brocoli şi mazăre.

Vietnamezilor le place să le faci fotografii. Impresari îmbrăcaţi în costume creează animaţie în mulţime. Mai întâi am văzut un cowboy care s-a descurcat destul de bine. I-a urmat un pinguin care fiind începător n-a avut prea mult succes. Da Lot a prezentat un Moş Crăciun care s-a bucurat de mare succes. Un vietnamez care vorbea engleză tot încerca să mă convingă să-l angajez ca ghid să mă transporte pe scuterul său prin oraş. Am preferat însă să merg pe jos oriunde a dorit el să mă ducă. În sfârşit într-una din zile I-am plătit 2 dolari pentru că era totuşi un om de afaceri. I-am spus că nu doresc să ducă cu scuterul nicăieri. Vroiam doar să discut cu cineva. Mi-am închipuit că Da Lot, nefiind implicat în război, oferea cea mai bună oportunitate pentru ca întrebarea mea să găsească un răspuns sau cel puţin să nu fie ignorată. Ne-am oprit într-un loc liniştit, i-am făcut cinste cu o cafea şi am stat de vorbă.

În sfârşit l-am întrebat ce s-a întâmplat când au venit comuniştii şi au ocupat Vietnamul de Sud. Mi-a răspuns la fel ca toţi ceilalţi ca şi cum toţi ar fi fost înţeleşi. "E bine că este linişte şi pace. Mă bucur că suntem uniţi," a spus el. Am reformulat întrebarea şi i-am pus-o încă o dată şi de multe ori după aceea, şi mi-a răspuns în acelaşi fel privind în gol. În cele din urmă m-a întrebat ce cred eu că s-a întâmplat. I-am spus ce credeam, dar n-a reacţionat în nici un fel. A privit mai departe pierdut spre munţi.

A doua zi m-am dus să vizitez oraşul Ho Chi Min pe care localnicii îl numesc încă Saigon. Am închiriat o cameră într-o casă particulară, fericit că am scăpat de toţi escrocii. Tot ce ţine de lumea afacerilor are loc aici. Toate ţările îşi au ambasadele în Hanoi, dar consulatele sunt deschise aici.

De obicei sunt specialist la slalomul printre maşini când traversez strada, dar aici am fost atât de intimidat încât am mers până la a plăti localnici pentru a mă conduce prin oraş. Bulevardele sunt largi şi în loc de intersecţii au cercuri giratorii ca la englezi. Străzile sunt un torent în continuă mişcare şi nu au benzi de circulaţie.

A trebuit să mă opresc, ca toată lumea de altfel, la cafeneaua Apocalypse Now (Apocalipsul acum) - numele este mult mai interesant decât locul în sine - dar am petrecut mai mult timp la Cafeneaua lui Kim. Am vizitat muzeul Crimelor de război şi muzeul care comemorează pe călugărul budist care şi-a dat foc pentru a protesta împotriva războiului şi luxosul hotel în stil britanic Rex.

Sosise timpul să plec spre Cambodgia, când am descoperit că viza mea de ieşire din Vietnam lista un punct de frontieră greşit, aşa că am plecat cu o zi mai devreme ca să văd dacă pot totuşi trece graniţa. La graniţă cei 20 de dolari oferiţi ca mită au dat greş, apoi cei 50 de dolari pe care i-am strecurat în paşaport mi-au fost înapoiaţi fără nici un succes făcând întoarcerea mea la Ho Chi Min inevitabilă. Mi-au trebuit o noapte şi o zi pline de nelinişte şi nervi pentru a obţine viza necesară. Am rămas la acel mic birou cu un teanc de vize în faţă singur-singurel ore în şir. Ştiam că dacă luam una dintre ele trebuia să fie vreo ştampilă sau nişte informaţii care vor fi atrage atenţia la graniţă. Am auzit de la alţii tot felul de poveşti care descriau coşmarul prin care treci dacă cumva depăşeşti termenul prevăzut de viză. Mi-a fost tare greu să mă abţin să nu apuc una şi să nu plec cu ea. Am ajuns la graniţă chiar în momentul în care închideau şi am fost printre ultimii care au trecut dincolo. Nu erau autobuze, maşini, nici un mijloc de transport. Aproape că nu era nimeni în jur.

Continuare: Cambodgia, inima întunericului