Turul brichetei ruginite Zippo
1995/1996
de Tab Gilbert
(Tab Gilbert este un călător experimentat. Mai are de vizitat doar 29 de țări pentru a acoperi întreaga hartă meteorologică din New York Times. Majoritatea țărilor nevizitate se găsesc în America de Sud și America Centrală.)
Am zburat cu un Airbus de la Hong Kong la Hanoi în compania unui diplomat finlandez care s-a grăbit să-mi spună că nu este "unul dintre acei paraziți de la ambasadă care acceptă bani în schimbul acordării vizelor. Ca semn de bunăvoință el a devenit sponsorul meu. Mi-a dat o invitație la ceai la ambasadă scrisă de mână. Oriunde am mers în Vietnam am fost "sponsorizat" de finlandezi.
LP-ul meu (Ghidul Lonely Planet) descria vama din Hanoi ca plină de primejdii pentru pasagerii noi-veniți. Totuși, în zona roșie - acolo unde mergi dacă ai ceva de declarat - mi s-a pus ștampila pe pașaport în câteva secunde, fără a-mi controla bagajele măcar. Mi-am dat seama atunci că LP-ul meu nou era deja depășit.
Pe durata călătoriei cu taxiul prin Hanoi, m-am alăturat unui grup de californieni care, de la început, și-au exprimat punctul de vedere când le-am spus că sunt originar din Alabama, "Înseamnă că ești un bădăran. Călătoria prin Hanoi a fost un haos total. Cel mai mare haos pe care l-am văzut vreodată. Într-adevăr impresionant. Fără benzi de circulație. Biciclete, automobile, camioane, ricșe, pietoni toate la un loc. Primitiv.
Ca mijloc de precauție, ori de câte ori călătoresc în locuri neumblate, port cu mine câteva role de dolari americani în bancnote mici de un dolar sau de cinci dolari. Am ajuns în zona hotelurilor ieftine și am coborât din taxi. I-am dat șoferului 7 dolari, partea mea din costul călătoriei, și un dolar bacșiș. Cei doi californieni, Devlin și Kathryn, aveau o bancnotă de 50 de dolari și una de 100. Deodată, au devenit prietenoși. Am început să râd. Oi fi eu bădăran, dar nu sunt turist. I-am lăsat în pace. Încă o poveste californiană. O duzină la zece cenți.
Un puști mi-a găsit o cameră la hotelul Trang Tien pentru zece dolari. Apă caldă, comfort, curățenie, siguranță. Mi-am lăsat bagajele și am pornit-o pe străzi. La un colț patru tipi stăteau pe scăunele joase și beau ceai. Polițistul era la numai câțiva metri de ei. M-au invitat la ceai și au scos o pipă cu care de obicei se fumează marijuana. Trăgând din pipă am simțit o senzație puternică până când mi-am dat seama că nu fumau decât tutun (spre deosebire de Cambodgia.) Găsești astfel de pipe pentru tutun pretutindeni în Vietnam.
A doua zi m-am dus să-l vizitez pe unchiul Ho (Ho Chi Min). Unchiul Ho este conservat. Acum era însă la Moscova pentru niște retușuri. Am încercat să mă așez în fața mausoleului în pantalonii mei scurți, dar un tip înarmat m-a gonit. Nu este acasă. Nici măcar n-o să știe că am fost aici, am încercat să argumentez, dar tot a trebuit să plec. Mi-am amintit de ziua în care am fost dat afară din Vatican pentru că purtam pantaloni scurți.
Este greu de crezut că toate podurile din Hanoi au fost refăcute în ultimii 20 de ani. Par a fi construite acum 100 de ani. Toată propaganda făcută în perioada războiului cu privire la vietnamezi ca fiind prin natura lor răi și necinstiți este o minciună. Este doar o țară ce aparține lumii a treia. Economia străzii este bazată pe dolar. Moneda locală este stabilă și ambele sunt acceptate. Deseori am plătit jumătate-jumătate.
Mă gândeam să o iau spre regiunea muntoasă din nord și apoi spre portul Hai Phong. Mi-a părut rău că nu am făcut-o. Îmi pare și mai rău acum, când aud ecoul vorbelor unui german întâlnit într-o altă călătorie, care îmi spunea că întotdeauna este bine să vizitezi un loc când ești în apropierea acestuia, pentru că rareori mai ai ocazia să te întorci acolo.
Am luat trenul spre sud, spre Ninh Binh. Nu există sistemul de clase, clasa I, clasa a-II-a, etc., ci un sistem bazat pe tipul de canapea: tare-tare, tare-moale, moale-moale. Am optat pentru canapeaua tare-tare. Trenul face 15 km pe oră. Ferestrele sunt prevăzute cu o rețea care împiedică pe nepoftiți să se strecoare înăuntru. De îndată ce am ajuns la șosea am făcut autostopul și așa am călătorit spre sud.
M-am dus să vizitez peștera Tom Coc, cam la 8 km de Ninh Binh. Erau ocupați cu un grup de turiști francezi (americanii îi numesc ironic pe francezi "broaște"). Localnicii aveau chiar un birou ce oferea bilete pentru tururi organizate pentru aceștia pe care nu l-am folosit. Am făcut o copie a hărții de dimensiuni reduse, dar detaliată, pe care o aveau la intrare și am pornit-o la drum. Tipul de la casa de bilete mi-a strigat că nu pot face călătoria până la peșteră pe jos (avea dreptate). M-am înțeles cu una din fetele din partea locului să mă transporte cu barca de bambus până acolo la jumătate de preț. Cei 20 000 de dongi (2 dolari) au făcut-o fericită pentru o zi. Tot drumul le-a povestit celorlalte fete din micile bărci de bambus cum l-a făcut ea pe americanul acesta prost să-i plătească direct.
Turiștii francezii nu puteau înțelege de ce eram singurul căruia nu i se oferea să cumpere obiecte de artizanat local. În bărcile grupului căruia i se dădea turul se aflau două persoane: una care vâslea și una care vindea. Sunt numai câteva locuri în lume (Islanda, Nepal) care se pot compara cu acesta. Înapoi la epoca de fier. Bineînțeles, ar fi putut utiliza bambusul în locul celor câteva piese de metal pe care le-am văzut. Peștera a fost creată prin eroziunea râurilor subterane, care s-au transformat în apă stătătoare. Localnicii stăteau afară și pescuiau cu harponul broaște (nu francezi), raci și orice altceva care mișcă. Se pare că acestea sunt criteriile culinare standard. Tot ce mișcă se mănâncă.
Nici o ambarcațiune cu motor. Fără electricitate. Pluteam în coșul meu din bambus. Ce loc minunat!
În afara orașului fiecare casă are un mic iaz. Poți să crești rațe, broaște țestoase, raci, brotaci, poți să speli vasele în el, poți să faci baie, să speli rufele și să folosești apa pentru a uda grădina.
Apoi, am trecut prin Din și Vinh. Mă gândeam să iau autobuzul spre Dong Hoi care se găsește chiar deasupra acelui vechi DMZ (zonă demilitarizată), dar n-am fost prea norocos. În schimb am luat autobuzul de ora 6 dimineața spre Hue. Îmi planificasem să fac cam 100-150 km pe zi în călătoria mea spre sud, dar nu am reușit să fac decât 50-75 km.
Mi-am petrecut noaptea în Vinh. Este 5 dimineața când scriu aceste rânduri. Mi-am pierdut timpul cu o bătrână pe o stradă dosnică și am hotărât să mă întorc la hotel dimineața. Nici o crimă și nici urmă de arme pe străzi din câte am observat.
M-am cam săturat să fiu amabil mereu. Nu am văzut un alb de o săptămână și cred că pentru mulți localnici sunt printre primii pe care i-au întâlnit. Nu poți să te oprești cinci secunde fără să se adune în jurul tău 10-14 persoane. Scoate o hartă și atunci se vor aduna cam 50 în numai 30 de secunde.
Simt că înnebunesc dacă continui să nu fac nimic. Ieri m-am dus la piață să cumpăr niște legume (ca să le gătești te oprești la un Pho Com și pentru 50 de cenți mâncarea este gata) și am fost însoțit de un puști. I-a enervat pe vânzători atât de mult încât nu am putut să cumpăr nimic. Chiar și vânzătorii ambulanți și-au pierdut firea când am încercat să cumpăr ceva. Nu am vizitat niciodată un loc în care atât de multe persoane nu știu cum să se poarte cu un american.
În general trenurile sunt lente și scumpe. Cam 30 000 dongi pe suta de kilometri. Ți se pare că sunt depășite de bicicliști. Autobuzul este mai rapid și mai ieftin. Autostrada 1 este pavată și accidentată, dar nu are gropi. Circulația este caracteristică lumii a treia, adică lipsită de reguli. Deși conduc ca nebunii, mențin o viteză de 40 de km pe oră și o distanță destul de mare de bicicliști și alte camioane. Le place să claxoneze, dar nu în cazul căruțelor trase de boi.
Luând autobuzul spre sud am ajuns la capătul drumului unde trebuia să așteptăm feribotul. În autobuz au făcut focul în sobă. De aceea una dintre găini nu a supraviețuit traversării.
Locuințele sunt făcute din ciment turnat, cu două etaje în stil franțuzesc, la parter având o prăvălie. Sunt lungi și înguste, foarte puține având ferestre laterale. Fiecare vinde ceva. Fiecare casă este practic un magazin care vinde aceleași sortimente de Coca Cola, țigări, bere și dulciuri. Televizoare se găsesc peste tot și urmărind știrile am înțeles că nu este o problemă de interes național pentru guvern. În orașele mici sunt megafoane peste tot care zumzăie aproape toată ziua și toată noaptea.
Turul brichetei ruginite Zippo
