Piatra Sfântului Petru

O după-amiază la Vatican

 

de Yves Jaques

 

Noiembrie 1999

 

           

Stau nervos la rând împreună cu soţia mea, aşteptând să intrăm în Catedrala Sfântul Petru. Se pare că veşnic suntem îmbrăcaţi nepotrivit. Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor. Aşa stă scris cu litere aurite deasupra mormântului Sfântului Petru, dar cheile nu se potrivesc numai dacă umerii îti sunt acoperiţi şi genunchii ascunşi.

În timp ce aşteptăm, un grup de pelerini filipinezi în pantaloni scurţi îmi atrage atenţia. Stau prăbuşiţi, rezemaţi de nişte stâlpi. Arată deznădăjduiţi, ca şi cum credinţa le e dureros încercată. A fost, poate, unica lor şansă de a vizita chiar buricul lumii catolice, iar ei nu şi-au adus garderoba cuvenită.

În faţa noastră, un grup de americance vârstnice trece de portari, deşi două dintre ele au fuste deasupra genunchiului. O clipă mai târziu, o blondă atrăgătoare este expediată, cu toate că fusta îi e mai lungă decât a celorlalte două care iesiseră bine la inspecţie adineaori. Eu, cu şortul meu gen băiat de ghetou şi tricou, reuşesc să trec repede. Nevastă-mea trage din greu de rochie şi se gheboşează, dar un paznic încruntat îi barează intrarea. I se văd puţin genunchii.

O luăm înapoi şi ne alăturăm pelerinilor deznădăjduiţi. Nevastă-mea fierbe. Nimic n-o poate înfuria mai mult. Fiind o pictoriţă educată de părinţi hippie atei, priveşte Vaticanul ca pe o galerie de artă. Rolul lui social ca centru al celei mai mari confesiuni din lume, pentru ea nu are nici o semnificaţie.

Urmărind procesiunea, mă gândesc la faptul că Iisus însuşi, cu greu ar intra în catedrala Sfântul Petru, şi dac-ar intra, probabil că şi-ar sfâşia hainele de furie când ar vedea opulenţa violentă de aici. Şi apoi, biserica catolică, n-a prea avut de-a face niciodată cu mesajul de umilinţă şi dragoste neprecupeţită al lui Hristos. Din clipa în care romanii bogaţi şi puternici au îmbrăţişat creştinismul ca nouă religie aleasă, statutul Bisericii ca  motor al revoluţiei sociale şi spirituale a fost zdruncinat. Nu e greu de-nţeles cum esenţa sa monoteistă a oferit un mecanism simplificat celor bogaţi, sătui să aducă ofrande costisitoare pentru o sută de zei. Dar pe măsură ce bogaţii investeau, săracii erau privaţi. Ori, mai bine spus, ei trebuiau să fie corect “înveşmântaţi”.

Deodată, se face schimbarea gărzii şi ne încercăm iar norocul. De data asta, nevastă-mea trece binişor, noii portari nefiind, pare-se, interesaţi de ea. Şi îmi dau seama acum că acesta e criteriul care operează când e vorba de primirea femeilor în catedrala Sfântul Petru : stârnirea instinctului sexual. Dacă paznicii se simt atraşi de tine şi nu ai hainele în regulă, stai afară. Dacă nu impresionezi paznicii, ai o şansă, indiferent cum eşti îmbrăcată. Paznicii sunt un soi de leucocite în sistemul imunitar preoţesc, având ei rolul de a-l respinge pe Eros, temutul virus.

Respirând uşurată, nevastă-mea îşi lasă tivul şi intrăm pe enormele uşi de bronz. Intrarea în Catedrala Sfântului Petru reprezintă întotdeauna o experienţă curioasă, cu mai multe straturi. Nu poţi să nu compari fastul Bisericii cu sărăcia majorităţii adepţilor săi. Poate că, dintotdeauna, tocmai aceasta a fost una dintre principalele sale atracţii. Biserica este una dintre puţinele instituţii bogate ce permit accesul săracilor (îmbrăcaţi cum se cuvine şi penitenţi).

Dacă bogăţia economică a Bisericii e stupefiantă, bogăţia sa artistică e şi mai şi. Catedrala Sfântul Petru este de la un capăt la altul o galerie onorată de opera multora dintre cei mai talentaţi şi vestiţi artişti din istorie. De la iscusitul dom în mozaic al lui Michelangelo, până la graţiosul baldachin de alamă al lui Bernini, interiorul este un adevărat Who’s Who de artişti ai renaşterii.

În timp ce ne plimbăm minunându-ne de opera unor Duquesnoy, Canova şi Algardi, avem o stranie senzaţie de sufocare. Arta aceasta are ceva bombastic în ea. Suntem copleşiţi de calitatea şi cantitatea capodoperelor, însă e în conţinutul ei ceva din mâna greoaie a propagandistului. Biserica a fost prima instituţie care a folosit la scară mare artiştii pentru a produce în mod sistematic opere de propagandă, opere care să ajute la “stăvilirea necredinţei”. Aşa se face că, în cele din urmă, te pomeneşti mutându-ţi atenţia de la artă asupra condiţiilor şi scopurilor în care a fost creată. Dacă artiştii se trezesc, în zilele noastre, înclinându-se la presiunea custozilor de muzee şi a organizaţiilor care sponsorizează arta, în trecut ei se înclinau la presiunea Bisericii, cu tendinţa sa neînduplecată de a se impune ca unic imperiu al spiritului.

Biserica, în chiar esenţa ei, îşi datorează artiştilor toată puterea sa. Ei sunt cei ce au luat Cuvântul şi l-au înfăţişat lumii. Începând de la clădiri, ornamente, până la veşmintele preoţilor înşişi, tot ce este frumos ori impunător în Biserică, a fost şi este creat de artişti. Şi totuşi, artiştii nu au  avut şi nu au un loc adevărat în Biserică. Ei nu sunt beatificaţi. Ei nu sunt sanctificaţi. Şi, ca întotdeauna, Biserica priveşte cu  îndoială şi neîncredere caracterul şi operele lor.

Poate asta o înfurie pe soţia mea mai mult decât orice. Faptul că accesul la operele “alor ei”, ale comunităţii artiştilor, îi este controlat de către o instituţie căreia nu-i pasă de artă şi artişti dincolo de foloasele lor pur propagandistice. Prin puterea şi autoritatea sa, Biserica a expropriat opere de geniu din sfera publică şi permite accesul la ele după cum îi convine, nu din raţiuni culturale sau pentru aprecierea frumosului.

Ne dăm seama că locul acesta ne face să ne simţim, în mod ciudat, murdari. Surprinşi, trebuie să plecăm. Când ieşim din catedrală în piaţa răsunând de murmurul a o sută de limbi, respirăm iarăşi adânc. Un sentiment apăsător ni se ridică de pe umeri. Tocmai am ieşit din cel mai sufocant muzeu din lume şi am intrat în cel mai frumos oraş al ei.

Ieşim pe lângă delicata colonadă a lui Bernini, trecând pe lângă un şir de artişti ai străzii care vând picturi religioase şi desenează cu creta pe pietrele de pavaj. Îmi aduc aminte ceea ce ne-a spus un prieten din Roma, cum că, dintotdeauna, artiştii Romei au urât Biserica, fiindcă Biserica i-a folosit pentru a avea totul, iar ei nu au nimic. Şi înteleg ce a vrut prietenul nostru să spună, pe când un grup de VIP-uri de Vatican ţâşneşte în trombă într-un roi de Mercedes-uri negre, învăluindu-i pe artişti şi munca lor într-un nor de praf.

 

Yves Jaques poate fi contactat la yjaques@tiscalinet.it