Clement Greenberg avea dreptate

de Alison Gates

Proaspat întoarsa dupa zece saptamâni la Roma si la Biennale di Venezia, editoarea sectiunii de arta a lui Babel ilustreaza de ce eseul din 1965 al criticului, “Pictura modernista,” era perfect exact si explica de ce pictura e cu un picior în groapa.

Unii artisti, se pare, accepta Postmodernismul ca atare. Eu sunt una dintr ei. Îmi vine foarte bine sa ma fi descotorosit de ierarhiile a absolut orice si sa adopt premisa ca orice poate fi arta si ca arta poate fi orice. Imaginati-va surpriza mea când am descoperit ca exista un segment larg al populatiei care, dupa cel putin douazeci de ani de anarhie si de ulterioara stabilire în era pe care o numim Perioada Postmoderna, sunt înca nehotarâti, sau, si mai socant, resping fara discutie canonul aflat înca în fasa, pe care eu îl îmbratisez din inima. O incursiune recenta în venerabila La Bienniele di Venezia în octombrie trecut, cuplata cu noua si strania experienta de a trai timp de zece saptamâni chinuitor de aproape de pictorii care lucreaza, m-a condus la concluzii noi si surprinzatoare, si la o întoarcere total neasteptata la eseul lui Clement Greenberg intitulat “Pictura modernista.”

M-am chinuit cu Clement Greenberg de când i-am citit prima oara eseul, acum mai mult de treisprezece ani, articol clasic pentru studentii de la arte si istoria artei care studiaza secolul douazeci. L-am citit ca studenta la litere si mi s-a parut (pe atunci, ca si acum) ca, desi Greenberg scria despre modernism, stilul lui critic personal era foarte gotic. Este dens, bogat, si l-am citit cum am citit Litera Stacojie (The Scarlet Letter) în liceu: citeam un paragraf, ma cuprindea stupoarea, ma trezeam; reciteam paragraful si ma gândeam “Hî?”, ma încurajam ca am un IQ peste medie si un vocabular foarte bogat, reciteam si treceam mai departe sperând ca daca mi-a scapat ceva, aceasta nu va fi la test.

Una peste alta, am avut “Pictura modernista” de patru ori pe lista cu lecturi obligatorii pentru cursuri. Nu sunt sigura de câte ori am citit textul, dar oricum de destule ori. Articolul a fost initial publicat în 1965 si esenta este ca pictura modernista (în special pictura în câmpuri de culoare) este punctul culminant, piscul, un posibil omega al artei. Numai daca nu esti, desigur, un sculptor, sau poate un practicant în “mediilor mestesugurilor” (ceramica, sticla, fibre, sculptura în lemn, fierarie si altele) sau în “mediile servile” (imprimerie si fotografie) care functioneaza cel mai bine în serviciul picturii. Greenberg pur si simplu nu se adresa acestor medii decât ca sa sfatuiasca ca cei care lucreaza în trei dimensiuni ar face mai bine sa-si examineze succesele folosind proprietatile specifice propriilor forme de arta. (De fiecare data când ma gândesc la asta nu pot sa-mi scot din minte imaginea mentala a unei familii care îsi alege bradul de Craciun: Este bogat pe toate partile? Este simetric? Nu are zone scuturate, turtite sau patate?)

Martin Puryear a instalat de curând în campusul Universitatii Washington din Seattle o lucrare facuta pentru o comanda; artistul a fost inspirat de un model al circulatiei aerului pe care îl vazuse. Am vazut desenul si asa cum era, în plan, arata ca o lingurita de reclama de la Baskin si Robbins 31 de Arome. Nici n-a fost expus destul ca sa ajunga sa îi fie aplicata o substanta protectoare, când un vandal al artei a scris pe el “Simplu sau prajit si cu miere?” Arata ca o aluna, numai ca, folosind modelul lui Greenberg asa cum îl înteleg eu, este un exemplu perfect de sculptura modernista. Cu alte cuvinte, daca ar fi un brad de Craciun, ar fi potrivit pentru Martha Stewart. Dar este cel mai bun lucru pe care l-a facut Puryear vreodata? Este acesta punctul culminant al carierei lui? Este cea mai buna sculptura facuta vreodata? De dragul lui Martin, sa speram ca nu. Cât despre mine, eu cred ca nu. O vizitez câteodata ca sa reflectez (cum caut îngrozitoarea statuie baroca a Adevarului a lui Bernini, sau Mâna copacului a Magdelena Abakanowicz care sta alaturi de adevaratii copaci batrâni din Bellingham, Washington) ca materialele pretioase nu fac întotdeauna arta pretioasa, si chiar cei mai buni dintre noi sunt câteodata prea sedusi de propria idee ca sa fie capabili sa vada ca pur si simplu nu merge.

Pentru mult timp am crezut exact acest lucru despre Greenberg si pictura lui modernista. Plat, aceasta era ideea lui Greenberg. Plat si dreptunghiular. De-a lungul a pagini întregi, el preamareste virtutile de a fi plat si dreptunghiular. Ca Frank Stella înainte de a fi început sa-si “arunce în aer” pânzele. Cei mai buni prieteni ai lui Greenberg au fost în panteonul pictorilor modernisti. A fost la propriu si la figurat în pat cu acesti pictori. Era un grup de elita, si grupurile de elita prin propria lor natura fac în general ca perspectiva sa devina redusa, superficiala, bidimensionala.

În mod ironic, prietena lui Greenberg era Helen Frankenthaler care a uimit lumea pictorilor stropind pânza neprelucrata cu vopsea diluata. Arta ei are cu totul alte implicatii daca esti un artist care lucreaza cu fibre, pentru ca ei fac acest lucru tot timpul; nu este deloc o tehnica modernista, de fapt, este una dintre cele mai traditionale procese textile si este practicata într-o forma sau alta aproape în toate culturile. Una dintre problemele de care se lovesc cei ce lucreaza cu fibre este aceea ca mediul, tesatura, este atât de fragila încât nu ar putea niciodata sa reziste la fortele naturale la care piatra si otelul sunt în mod natural rezistente, si în concluzie aceasta primeste mult mai putina atentie din punctul de vedere istoric numai pentru ca nu rezista din punct de vedere fizic. Aceasta, împreuna cu sute de ani de discriminari sexuale (din moment ce procesarea fibrei este parte integranta din viata în gospodarie si astfel practicata mai mult de femei), a adus prelucrarea fibrei la stadiul de activitate ghetoizata.

Între timp, iata-i pe Helen si pe Clement în Cedar Bar la întâlnire cu Jackson Pollock si respectiv Lee Krasner, vorbind despre vopsele mate, despre cum sa elimini punctele de convergenta si altele. Si în mod ironic, chiar în aceste momente când deschide noi drumuri în pictura în câmpuri de culoare, ea nu va mai primi recunoasterea meritata din momentul în care amicii ei Morris Louis si Kenneth Noland sosesc în oras si încep sa faca acelasi lucru, si aproape la fel ca celelalte lucrari cu fibre facute de femeile din perioada ei, primele ei obiecte încep sa mucegaiasca; operele de început ale lui Frankenthaler se dezintegreaza în timp ce vorbim, pentru ca ea a început sa faca aceste picturi cu vopsele pe baza de ulei si diluanti pe baza de terebentina care în timp manânca pânza neprelucrata.

Din fericire, vopseaua acrilica a fost introdusa la un moment dat pe la mijlocul secolului 20 si ea a început s-o foloseasca, dar exemplarul meu din Arta secolelor 19 si 20 a lui Janson (recunosc, un exemplar mai vechi) nu o mentioneaza deloc pe Helen Frankenthaler la pagina 401, unde am gasit urmatorul citat: “Aceasta încredere în culoare ca mijloc primar, cu eliminarea ulterioara a elementelor care au o anumita forma, este foarte pregnanta în lucrarile lui Morris Louis si ale lui Kenneth Noland. Ambii pictori au profitat de gama larga de nuante stralucitoare data de noile vopsele sintetice bazate pe apa, si lasându-le sa patrunda în pânze neprelucrate, asa cum facuse Pollock cu pânzele lui în alb si negru din 1950-1951, au pastrat culorile la saturatia maxima si au creat noi efecte vizuale si tactile.” Da, Pollock a patat pânze în alb si negru timp de un an si aceasta i se recunoaste, în timp ce Frankenthaler a facut o cariera de-o viata din aceasta idee si nu a ajuns n cartile importante pe care le cumparam pentru investigatii despre arta. Dar cum nu sunt nici un istoric de arta, nici o Guerilla Girl, am sa ma întorc la ideea mea initiala – Clement Greenberg avea dreptate.

Am ajuns la concluzia asta cam pe când se desfasura Venice Bienniale, desi aveam anumite dubii înca dinainte. Nu voiam sa cedez în fata lui Greenberg, care pâna în acel moment ajunsese sa reprezinte pentru mine tot ceea ce uram în legatura cu arta în America. Un prieten, care este pictor, cu care am fost la Venetia la Bienniale, a remarcat, “Am fost surprins ca nu a fost mai multa pictura.” Eu nu am fost. Pictura este aproape moarta. În cartea mea, pentru ea este timpul sau sa evolueze sau sa moara.

De asemenea, ne-am dus sa vedem o imensa retrospectiva Anslem Kiefer care s-a tinut în legatura cu "la Bienniale”. Daca Greenberg ar mai fi fost printre noi astazi, nu sunt absolut sigura ca am mai sti cine este Anselm Kiefer (si, as putea sa adaug, cuplul acela dragut din Texas, care credea ca lucrarile lui pe carti sunt ale vechilor venetieni, si care cu multa creativitate a atribuit paginile sale de pânza de ambalaj pline de gudron unei perioade de dinaintea aparitiei hârtiei, atât de veche încât timpul le-a înnegrit, probabil ca înca nu stie cine ar putea fi Anslem Kiefer … poate vreo ruda a tipului care a jucat în M*A*S*H?). Opera lui Kiefer nu a fost pe pânza. Groasa cam de 30 de centimetri, si imensa, senzatia pe care o aveai în camere mai mici era aceea a unei instalatii. Face referinte la sculptura, arhitectura, artefacte antice, zidarie în piatra, balotarea fânului si traverse de cale ferata. Picturile lui erau montaje de fotografii si bucatele de moloz , nu a fost nici un moment neinteresant în toata retrospectiva. Si astfel ne întoarcem la întrebare: Unde se termina pictura si unde începe sculptura?

Ca americani, trebuie sa ne uitam la partcipantul nostru la Venice Bienniale, Robert Colescott…daca îl putem gasi; panourile cu text din pavilionul american erau atât de pline de linguseli si felicitari autoadresate datorita faptului ca pentru prima oara comitetul alesese o “persoana de culoare” sa reprezinte Statele Unite încât a fost într-adevar destul de greu sa gasesti opera de arta cu care noi, în calitate de americani la Venetia, cautam sa simtim o legatura patriotica. N-am avut norocul asta. Daca stergi textul de pe picturile lui Colescott, ele sunt tot tablouri dramatice, dar, în America, tara multimediei, înca mai avem ceva nelamuriri în legatura cu diferentele dintre experiente care sunt cel mai bine exprimate verbal si ceea ce se exprima cel mai bine vizual. Recunosc ca în calitate de artist folosesc destul de regulat cuvinte în opera mea. De asemenea recunosc ca vin dinspre publicitate. Nu pretind ca sunt pictorita. Totusi, îmi pretind mostenirea din tarâmul esantioanelor cu cusaturi în “x” si a plapumilor de doliu. (Poate si Colescott pretinde acelasi lucru, nu stiu, nu era loc la expozitie pentru o declaratie artistica pe care sa-mi aduc aminte s-o fi vazut, dar daca ar fi fost acolo as fi citit-o cu siguranta.) Pictura lui nu era nici ea fara inflexiuni, era figurativa…si erau si toate cuvintele acelea pe pânze. Acum întrebarea pare sa fie “Unde se termina pictura si unde începe reclama (sau propaganda, sau banda desenata sau panoul de prezentare)?”

Daca spun ca arta picturii este moarta, spun asta deoarece cred ca o alta forma de arta care nu se preda înca la Yale se naste din cenusa ei. Daca spun ca arta picturii este moarta, este pentru ca am ajuns la concluzia ca definitia lui Greenberg despre pictura modernista este întru totul corecta si ca acest fel de proces fara inflexiuni, nefigurativ, credincios bidimensionalului despre care vorbeste el chiar era sfârsitul vietii acesteia. Motivul pentru care ma obosesc sa afirm asta este acela ca acum în America si în celelalte locuri, mintilor tinere li se spune ca pictura este înca cea mai înalta din formele de arta, si nu este asa. Suntem în era postmoderna. Se presupune ca am terminat cu ierarhiile pe care am ajuns sa le consideram ca daunatoare pentru femei si oameni de culoare, pacienti ai diferitelor institutii si albi care nu câstiga îndeajuns de multi bani si copii talentati care traiesc în cartiere necorespunzatoare. Aici nu este vorba doar de corectitudine politica. Acest lucru este atractiv si pentru ca omogenitatea este cam plicticoasa, si se aplica la atât de putini oameni încât fondurile au fost reduse aproape la zero. Pictura se scufunda si ne trage si pe noi ceilalti cu ea, dar încotro? În trecut, bineînteles.

Alison Gates poate fi contactata la aligates@hotmail.com